Julio Medem e cel mai cool(t) autor de cinemanovele (echivalentul telenovelei în cinema). Îl recomandă limba spaniolă, un ingredient de neocolit în dorinţa de a atinge acest tip de cinema. Îl recomandă filmele sale: Los Amantes del Circulo Polar, din care nu lipsesc dragostea şi suferinţa din dragoste, scăldate în motive mitice precum căutarea, care presupune încercări şi pedepse specifice; sau Lucia y el sexo, istoria iubirilor lui Lorenzo, o peliculă îmbrăcată în straie poetice printr-un inteligent mise-en-abîme – un scriitor îşi aşterne trăirile, iar rîndurile sale devin povestea de pe ecran. Fiecare film e încărcat de tot tumultul specific îndrăgostirilor şi despărţirilor, ambele au un dramatism fertil, care impresionează. Farmecul lui Medem stă în faptul că împinge dramatismul spre consecinţele sale finale, asta îi dă un aer căutat, însă întotdeauna e marcant: poţi fi sfîşiat de filmele sale (printr-o implicare directă în poveste), sau poţi privi uşor amuzat faptul că filmul caută să îţi rîcîie stomacul cu stăruinţă (şi atunci apreciezi stilul său de a amplifica dramatismul).

Din păcate, ultimul său proiect, Caotica Ana, un fel de Îngerul necesar cu metempsihoză, e atît de slab încît mi-e teamă că nu am cum să îl compar cu filmele realizate de Medem anterior. Fiind un film atît de personal (la final, cînd vedem că povestea este dedicată surorii autorului, Ana, care tocmai a plecat, şi fiicei sale, Ana, care tocmai a venit, îi putem psihanaliza apariţia), fiind în primul rînd o căutare individuală de răspunsuri şi de împăcare, putem trece mai uşor peste faptul că, cinematografic, e o ratare în stil mare, cu emfază intelectuală. Rămîne, însă, o ratare, care merită atenţia măcar pentru faptul că e un bun exemplu despre ceea ce NU trebuie făcut atunci cînd distanţa (obiectivismul) faţă de o istorie personală nu e deja cîştigată. După Îngerul necesar sau după The Fountain al lui Aronofky, filmul lui Medem oferă încă un exemplu despre cum proiectele ultra-personale, care transformă evenimente şi trăiri intime în dezastre cosmice cu implicaţii metafizice, care oferă trimiteri culturale multiple doar pentru a sublinia ştiinţa autorului, devin verze conceptuale greu de înghiţit.

Caotica Ana e o poveste pretenţioasă, cu metempsihoză şi cu accente de tragedie greacă (trimite la relaţia mitologică dintre Oedip şi Iocasta). Filmul lui Medem seamănă cu romanul Adam şi Eva scris de Rebreanu. Şi în cazul scriitorului român povestirea era una de circumstanţă şi era demonstrativă, construită din nevoia de a îşi cultiva pasiunea pentru filosofia antică elenă (Pitagora şi Platon) şi pentru mistica egipteană. Însă aceasta e mai uşor de acceptat – fiindcă e prima construcţie romanescă pe teme filosofico-mistice la noi (Eminescu mai încercase cîte ceva), apoi, cel mai important, fiindcă literatura oricum are alt puls şi alte declinări narative decît filmul. Rebreanu prezintă drumul milenar pe care îl parcurg sufletele lui Ileana şi Toma pentru a se găsi şi împlini definitiv. Şapte poveşti, şapte vieţi, o introducere în care Tudor Aleman, un bătrîn prof de filosofie, expune o teorie cu rădăcini în dialogurile lui Platon (Bachetul, Phaidros), care va deveni suportul basmelor ce vor înfăţişa transmigraţia. Cam aşa ceva se petrece şi în ceea ce îl priveşte pe Medem. Ana (Manuela Vellés) crede că Said (Nicolas Cazalé) fusese iubitul său din alte şi alte vieţi, ca să descopere pe final, ca în reclama aia trăsnită cu ăla care respiră greu era tac’su, că Said era de fapt fi’su dintr-o altă viaţă.

Şi dacă era doar simpla poveste a călătoriilor personajelor prin istoria lumii (cam ca la Rebreanu), mai treacă-meargă, gustam gluma neintenţionată din final şi vorbeam despre comicul involuntar al reîncarnărilor. Însă Medem îndeasă pe ecran tot felul de alte subiecte.

Ba politice: războiul din Irak şi trimiterea tinerilor la moarte – o latură care oferă cea mai gratuită aventură din film, în care eroina noastră face caca (la propriu) pe faţa unui politician. Ba ştiinţifice: problema hipnozei şi tratamentul traumelor psihice prin hipnoză. Ba artistice: discuţiile despre proprietăţile video-art-ului, despre frivolitate vs. profunzime în pictură, sau despre transformările moderne ale tragediei. Adică toată burta introductivă, mai bine de un sfert din film, în care Ana e pescuită de Justine (Charlotte Rampling), un mecena, care o duce în propriul conac transformat în pepinieră artistică. O parte a filmului total inutilă pentru istoria propriu-zisă. Cele două personaje, Ana şi Said, se puteau întîlni şi altfel, la discotecă de exemplu, sau pe plajă, căci odată ce se întîlnesc toată relatarea asta despre artă se va fi evaporat din film, iar acţiunea se va muta rapid şi printr-o găselniţă ilară (o hipnoză într-un restaurant!) în latura transmigraţiei.

Medem ţine cu dinţii să dea seama despre tot, învălmăşeşte sferele existenţei umane – viaţă, moarte, istorie, filosofie, artă, politică, – şi trage temele unele peste altele, să pară cît de cît îmbinate (pînă la urmă e un Jodorovski light). New-age-ismul său e prolix şi total plictisitor. Mai e şi prologul filmului, o imagine a relaţiilor vînător-vînat, crimă-inocenţă, suferinţă-regenerare, pe care împătimiţii genului le pot aplica pilduitor peste toate năzdrăvăniile de pe ecran. Pentru mine, însă, utilizez metoda erase + stand-by pînă la următorul film al spaniolului, cînd sper să se întoarcă la dramele restrînse care l-au consacrat.