Vîntul ameţitor m-a ţinut departe de plimbările prin oraş la care mă gîndeam în timp ce mă apropiam …
Acto de Primavera
Acto de Primavera e un proiect remarcabil prin ceea ce dezvoltă, prin ideile pe care le naşte vizionarea sa, şi, la fel de important, prin prefigurările pe care le anunţă. Oliveira filmează obiceiurile de Paşte dintr-o comunitate portugheză. Satul întreg participă în Săptămîna Patimilor la celebrarea învierii lui Hristos. Fiecare sătean primeşte un rol în povestea morţii şi învierii lui Isus, astfel că pe colinele din jurul satului e montată anual o piesă de teatru de proporţii. … Citeste
Paris, Texas
În majoritatea filmelor narative (unde povestea este prezentată în mod cronologic) elementele care ţin de imagine – mişcările camerei, unghiurile de filmare, tăieturile de montaj – sînt supuse total cronologiei evenimentelor de înfăţişat. Adică filmările şi montajul servesc numai la a prezenta spectatorilor întîmplările din poveste. În peisajul cinematografic modern şi postmodern există o relaţie mult mai ambiguă între imaginea filmică şi lineritatea scenariului. Altfel spus, imaginea nu este subordonată narativităţii scriptice, este separată de aceasta, iar între diferitele momente ale filmului nu există întotdeauna o puternică legătură logică de tip cauză-efect. … Citeste
Persona
Cînd Alma îi spune lui Elisabeth aventura cu puştanii întîlniţi pe plajă, avem înaintea ochilor unul dintre puţinele momente în care literatura e bătută cu propriile arme – cuvîntul – de către cinematografie. De fiecare dată cînd citim, în mintea noastră sună vocea personajului care spune ceva. Aci îl vedem, dar nu în acţiunea rostită, ci povestind. Pentru cei aflaţi la cinema sau în faţa televizorului imaginile mintale prind viaţă tot din cuvinte, unele în care Bergman se joacă impresionant cu fanteziile spectatorilor: vedem pe ecran două femei frumoase (Bibi Anderson şi Liv Ullman) dintre cere una rememorează o istorie despre două femei frumoase care au o aventură sexuală pe plajă cu doi adolescenţi. … Citeste
Nuit et brouillard
Nuit et brouillard are treizeci şi două de minute şi este un documentar (sau eseu-documentar) cvasi-exhaustiv despre exterminarea pusă la cale de nazişti. Fiecare detaliu al situaţiei concentraţionare şi fiecare termen din distribuţia Holocaustului îşi au locurile lor în aceste minute, ceea ce face din Nuit et brouillard (realizat de Alain Resnais în 1956) o pastilă-şoc extrem de cuprinzătoare despre o lume pe care nu avem voie să o uităm. Fiind atît de scurt e greu să te plictiseşti. Filmul e alert şi e bine structurat, amploarea şi demenţa misiunii naziste pur şi simplu ţi se întipăresc în suflet în timpul vizionării. … Citeste
Videograme dintr-o revoluţie
Videogramele, împreună cu Out of the Present şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, alcătuiesc o trilogie cinematogrtafică în care Andrei Ujică discută viaţa comunismului est-european. … Citeste
Day of Wrath
San Juan de la Cruz (Sfîntul Ioan al Crucii), învăţător al Bisericii, spunea că în faţa lui Dumnezeu cu toţii vom fi judecaţi prin prisma iubirii. În filmul lui Carl Theodor Dreyer, Day of Wrath [Vredens Dag, în original în daneză] (1943), licăre neîncetat senzaţia că iubirea poate limpezi o lume plină de constrîngeri şi de umilinţă. … Citeste
A Taste of Cherry
Mr. Badii spune că unul dintre marile păcate omeneşti e nefericirea. Cînd eşti nefericit începi să îi răneşti pe ceilalţi. Şi cînd îi răneşti pe ceilalţi, familie, prieteni, cînd îţi faci ţie rău prin gîndurile pe care le porţi, prin propria suferinţă, săvîrşeşti un mare păcat. El crede că Dumnezeu trebuie să fie atît de mare şi de iubitor încît să nu accepte să-şi vadă propriile creaturi suferind. De aceea a lăsat posibilă sinuciderea. Ea trebuie să fie soluţia pe care omul o are la îndemînă pentru a opri propria suferinţă, atunci cînd nu mai are sens să aştepte ca Dumnezeu să îl cheme de pe această lume spre o alta. În măsura în care durerea pe care o sădeşti în sufletul celorlalţi e un păcat, sinuciderea ar trebui să fie o cale deschisă, pentru că sfîrşeşte răul făcut celor din jur. Iar Dumnezeu nu poate fi atît de egoist încît să ne oblige să trăim în rău pînă ce va voi El să intervină. … Citeste
Rashômon
Secolul XII. Un samurai a fost omorît şi soţia sa a fost violată. Un tăietor de lemne trece pe lîngă locul în care s-au produs nelegiuirile. Banditul-violator e prins. Începe procesul. Totul e repovestit unui localnic de către tăietorul de lemne care ajunsese întîmplător la locul crimei şi de către preotul comunităţii. La judecată, fiecare parte trebuie să spună cum a trăit delictele. … Citeste
2001: A Space Odyssey
Chiar dacă nu a nimerit exact imaginea Pămîntului din cosmos (se-ntîmpla înainte ca ruşii sau yankeii să trimită imagini din afara atmosferei terestre), filmul acesta rămîne extrem de tulburător prin frumuseţea cadrelor din spaţiu şi extrem de incitant prin teoriile pe care le sugerează pe marginea naşterii civilizaţiei terestre. E un film aparte fiindcă povestea nu e atît zisă, narată tradiţional, cît expusă, trimisă spre simţurile privitorilor prin muzică şi prin efecte sonore şi vizuale. Cuvintele nu arată mai nimic, totul e imagine ajutată de sunet, sensul se naşte prin montaj. E un vals copleşitor, al omului cu trecutul său, al omului cu spaţiul extraterestru, al omului cu necunoscutul. … Citeste
Eraserhead
Cred că e filmul cu cea mai lungă gestaţie din istoria cinematografiei. Aproape şapte ani a lucrat David Lynch la proiectul ăsta, muncind ziua să strîngă bani pentru filmările nocturne. Jack Nance, actorul care-l interpretează pe Henry Spencer, a purtat tot timpul acesta celebra freză din film, cu părul ridicat în stil Marge Simpsons. În timpul vizionării mă gîndeam că părul i-a crescut aşa din cauza spaţiilor strîmte ale locuinţelor în universul descris pe ecran. Precum copacii care se dezvoltă numai pe verticală atunci cînd se nasc într-un desiş (se întind să caute lumină), aşa şi părul lui Henry: nu avea cum să crească în lateral fiindcă ar fi nimerit în pereţi. A trebuit să se înalţe. … Citeste
Der Siebente Kontinent
După Salò al lui Pasolini (pe care, de altfel, l-am văzut înaintea acestui film), Der Siebente Kontinent (1989) e pelicula care mi-a produs cel mai puternic şoc intelectual în vizionare. E ca un laţ care îţi cuprinde încet grumazul şi strînge cu precizie, dar foarte încet, fragmentat – precum planurile-secvenţă de două-trei secunde în care Haneke narează rutina personajelor din film, planuri pe care le ţine împreună prin ecrane negre consistente, în care ai vreme să meditezi la ceea ce ai văzut, – încît să simţi cum se apropie sfîrşitul, pas cu pas. Să ştii şi de ce se apropie şi că e un Sfîrşit! … Citeste
Astra Film Fest 2011
Am ajuns în Sibiu la orele amiezii, marţi, 25 octombrie, cînd Regele Mihai sfîrşise deja discursul în Parlament. …
Loverboy
Către finalul filmului Veli şi Luca îşi pun rezistenţa la încercare. Ea alege să se prostitueze pentru a-l …
Principii de viaţă
Emilian Velicanu, interpretat de Vlad Ivanov, e un bărbat sigur pe sine, care ştie ce e viaţa şi …
Le Quattro Volte
Cea mai celebră persoană care a locuit în actuala regiune Calabria din sudul Italiei e înţeleptul grec Pitagora. …
Another Year
Una dintre cele mai importante picturi ale epocii realiste e cea în care Gustave Courbet (în deceniul şase …
Transformers: Dark of the Moon
Cel mai proaspăt episod din seria Transformers trebuie văzut. Nu pentru că ar fi un film bun, ci …
Incendies
Pe Denis Villeneuve l-am descoperit la TIFF în 2009, cînd a fost prezent în competiţia Shadows cu un …